Influentele limbii romanice

INTRODUCERE



Cucerirea Daciei (105-106) dH, ultima în dată, trebuie înţeleasă în legătură cu romanizarea celorlalte provincii din peninsula Balcanică şi cu o desăvârşire a acestei opere.
Din punct de vedere strategic, ea nu se putea face înainte ca romanii să-şi fi asigurat un debuşeu pe coastele Dalmaţiei şi mai aproape de teritoriul Daciei, să fi cucerit Panonia şi Dobrogea de astăzi. Cine stăpâneşte Dobrogea este stăpân sau poate supraveghea şesul Ţării Româneşti şi navigaţia pe Dunăre. Numai după ce Dunărea devenise un fluviu roman, cu castele întărite, cuprinzând garnizoane romane, ridicate din loc în loc, romanii au pornit la cucerirea Daciei.
Colonizarea romană a Daciei apare ca desăvârşirea unui proces lent de romanizare, inaugurat de colonizarea provinciilor vecine. Teritoriile romanizate şi transformate în provincie romană corespund numai cu o parte a teritoriului românesc de astăzi, cum ar fi: o porţiune a Ardealului, Banatului şi Olteniei, restul teritoriului fiind păzit de castele romane şi în stăpânirea populaţiei autohtone sau năvălite din stepele Rusiei.
Menţinerea imperiului roman şi după anul 271 în unele părţi din Banat, Oltenia, Muntenia şi jumătatea de sud a Moldovei, impusă nu numai de raţiuni de ordind militar în vederea apărării graniţei dunărene, dar şi de ordin economic, a favorizat continuarea unor strânse şi multiple legături dintre imperiu şi romanici de la nordul Dunării de jos, cu consecinţe social-economice şi politice imediate, deosebit de importante pentru definirea consecinţelor etnice şi culturale care vor caracteriza, în general, societatea carpato-dunăreană din cursul perioadei secolelor IV-VIII dH.
Numeroase capete de pod romane menţinute pe malul stăng al Dunării de jos, existenţa aici a unor oraşe cetăţi, anexiunile teritoriale temporare (înglobând uneori zone considerabile), au contribuit fără îndoială şi ele, nu numai la consolidarea legăturilor cu regiunile romanice de la sud, ci şi la amplificarea procesului de romanizare care începuse să cuprindă treptat dar temeinic, pe întreg cuprinsul Daciei carpato-dunărene, toate domeniile vieţii economice, sociale, culturale şi spirituale.
Succesul rapid al limbii latine în Dacia şi dispariţia limbilor poulaţiilor autohtone se explică uşor şi apare ca un proces firesc în cursul evoluţiei unui popor. Cine ar urmări harta lingivistică a Europei, în epoci succesive, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi ar constata ca un fapt frecvent schimbarea de limbă la un popor, cauzată de evenimente politice, economice şi de faptele de civilizaţie.
Ceea ce i-a făcut însă pe autohtonii Daciei să-şi părăsească limba este nu numai prestigiul civilizaţiei romane, dar şi autoritatea statului roman, care şi-a impus limba ca singură limbă de stat.
Limba latină a început să fie modificată în timpul lui Marcus Terentius Varro 116-217 îH.
Ea s-a păstrat însă profund şi serios într-un singur loc. Acolo ea a rămas pănă astăzi, la nişte oameni demni care o vorbesc cu statornicie, un popor din părţile nordice care vorbeşte chiar limba latină, cel mai curat dintre toate popoarele. Ei îşi spun Valahi, odinioară cunoscuţi sub numele de Daci, situându-se dincolo de Moesia inferioară, peste Dunăre.












CAPITOLUL 1

INFLUENŢELE DIN LIMBA ROMANICĂ

Limba română s-a format pe un teritoriu întins din Dacia şi pe teritoriul vecin de la sudul Dunării din regiunea Timoc, Vardar, Moravia, în strânsă legătură cu teritoriul romanizat şi atestat până târziu ca atare de-a lungul Viei Egnatia, care corespunde cu graniţa dintre dialectele bulgare de vest şi sârbeşti şi că pe mai multe puncte ale acestui teritoriu întins, la Nord şi Sudul Dunării, s-au menţinut centre compacte de populaţie care vorbeau limba română.

1.1. Influenţele limbii romanice de limba latină:
Definită genealogic, limba română este limba latină, vorbită în mod neîntrerupt
în partea orientală a imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre.
Limba română a păstrat unele elemente latine prezente în toate celelalte limbii romanice sau numai în unele dintre ele sau chiar absente din toate limbile romanice, dar a şi pierdut elemente latine păstrate de una sau mai multe limbi romanice.
Limbile romanice sunt definite la modul general ca limbile continuatore ale limbii latine, ca limbi neolatine. Pe de altă parte, definiţia pe care am dat-o pentru limba română face referire la limba latină vorbită în provinciile dunărene romanizate, însă izvoarele limbii române, în epoca ei cea mai veche, se găsesc, în textele latine zise vulgare, adică în inscripţiile din Dacia şi peninsula Balcanică şi în lucrările gramaticilor, unde vulgarismele sunt indicate ca atare, iar atunci când termenul nu este atestat în texte, recurgem la comparaţia limbilor romanice.
Astfel înţelesul unui cuvânt cum ar fi: “testa”, indicat ca vulgar de Quintilion (avea sensul de vas de pământ şi de scăfârlie) apare cunoscut în limba română sub denumirea de ţeastă.
Limba vorbită diferă după clasele sociale care o întrebuinţează; există în această priviniţă grade sau categorii, de la care limba vorbită de clasele sociale înalte, până la limba vorbită de clasele sociale cele mai de jos.
Pe de altă parte, deosebim o limbă vorbită la ţară (rusticitas), opusă limbii vorbite la oraşe (urbanitas).
Particularitatea caracteristică a latinei vulagare este accentul care şi-a păstrat locul, cu diferenţa că nu s-a mai dat importanţă cantităţii. Diferenţa cantitativă dispare, dându-se în schimb importanţă calităţii, adică timbrului vocal. Astfel e (lung) devine e (închis), iar e (scurt) devine e (deschis).
Iată astfel câteva cuvinte latine (ele ar fi circa 85) care s-au păstrat numai în limba română:
Apuca – aucupare;
Asuda – exsudare;
Buiestru – bajesten;
Cântec – canticum;
Defăima – diffamare;
Deprinde – deprehendere;
Dumica – demicare;
Farmec – pharamacum;
Feri – ferire;
Fericire – felix;
Flămând – flammbundus;
Frământa – fermentare;
Fuior – falliolus;
Grangur – galgulus;
Ierta – libertare;
Îmbuiba – bubire;
Întâmpla – intemplare;
Întâi – antaneus;
Jugastru – jugastrum;
Junghia – jugulare;
Legăna – liginare;
Leşina – laesionare;
Lingură – lingula;
Mare – marem;
Mesteacăn – mastichinus;
Mire – miles;
Negustor – negoţiator;
Nici – neque;
Nutreţ – nuticium;
Oaie – ovis;
Ospăţ – haspitium;
Plăpând – palpabundus;
Caracterul latin se regăseşte şi prin creştinismul românesc în care apare limpede la o cercetare sumară a termenilor care exprimă noţiunile fundamentale ale credinţei. Iată câţiva termeni, împreună cu cei latini din care derivă:
- biserică vine de la cuvântul latinesc basilica. Basilica apare în terminologia creştină numai la începutul sec. IV şi anume cu înţelesul de clădire, de lăcaş religios din care apoi se va dezvolta şi acela de comunitate. Aşa încât prezenţa acestui termen în limba română este o dovadă că cei mai mulţi dintre strămoşii noştrii s-au creştinat după anul 350.
- O altă dovadă în acest sens este cuvântul cuminec, care vine de la comunicare. Termenul latin n-a căpătat însă înţelesul creştin decât după anul 400.
- Dumnezeu vine din Domine Deus, invocaţie păgână către zeu, adoptată apoi şi de biserica creştină.
- Crăciun are drept etimologie cuvântul caltionem, care însemna, la latini, apelul sau convocarea de către preotul păgân a poporului, la ziua întâi a lunii, pentru a-I anunţa sărbătorile din acea lună. După alţi cercetători, Crăciunul derivă din cretionem, al cărui înţeles este tot una cu termenul românesc creaţie.
- Rusaliile poartă numele vechii sărbători păgâne Rosalia, adică sărbătoarea pomenirii morţilor, în timpul primăverii când înfloresc trandafirii.
Tot de oringine latină, dar cu înţeles exclusiv creştin sunt: a boteza, cruce,
creştin, înger, preot, rugăciune, părinte, paşte.

2.1 Infulenţele limbii romanice de către alte popoare:
Aşa cum am enunţat mai sus, limba română a început să se formeze şi în afara teritoriului Daciei, în felul acesta ne putem explica paralelismele surprinzătoare dintre limba albaneză şi limba romanică şi împrumuturile reciproce care implică o convieţuire a acestor 2 popoare.
Dintre cuvintele comune române şi albaneze, care nu se explică prin latină şi sunt deci în prealabil de origine tracă cităm: abur, baci, balaur, baltă, barză, căciulă, ceată, cioară, coacază, copil, droaie, fărâmă, fluier, gard, ghimpe, gata, grumaz, guşă, jumătate, mal, mazăre, mânz, naş, mugur, pârâu, sâmbure, scrum, ţap, tare, urmă, piatră, viezure, zară.
După retragerea legiunilor romane, apar în Dacia populaţii germanice precum: Goţii şi gepizii în Muntenia şi Ardeal şi mai târziu vandalii în Banat şi Crişana.
De la aceste popoare se poate să ne fi rămas unele cuvinte cum ar fi: brusture, cotropi şi nasture.
Cuvinte sigure de origine germanică au intrat în limba noastră mai târziu, prin intermediul slavei şi direct prin contactul cu saşii, de ex: bizet, capelmaistru, căprar, chelner, chiflă, clapir, tain, flanelă, gang, ghips, halbă, haltă, lozincă, şindirlă, şnur, spalţ, turn, zaţ, zeţar.
Soarta popoarelor slave şi a limbii slave în peninsula Balcanică şi în ţările dunărene a fost dublă; pe de o parte, în ţările de veche civilizaţie romană, slavii au fost desnaţionalizaţi şi şi-au pierdut limba. Masa elementului românesc, care este atestată istoriceşte pe teritoriul României de astăzi e compusă şi din slavii care şi-au pierdut limba, însuşindu-şi-o pe cea română.
Pe de altă parte slavii au desnaţionalizat pe Proto Bulgari care erau de neam turcesc. Slavizaţi cu desăvârşire şi în strâns contact cu strămoşii noştrii la Nordul Dunării, bulgarii au fost mijlocitorii influenţei slave asupra limbii române.
Cele mai vechi elemente slave pătrunse în limba română au un caracter pronunţat bulgăresc. Ele au fost împrumutate din vechea bulgară, în momentul primelor contacte slavo-române. Caracterul acesta bulgăresc îl găsim în tratamentul grupurilor de consoane tj şi dj, cum ar fi de ex: sfeştanie, primejdie, dâmb, scump, cimbru, sfânt).
În domeniul foneticii este de aminitit pronunţarea diftongată, sub influenţa slavă, a lui e, iniţial el este cu pronunţia iel, ieste.
Clasificarea termenilor slavi se poate face asfel după:
a. starea socială: bejenie, boier, grădinar, jupân, pribeag, slugă, stăpân, zidar;
b. familie: babă, ibovnic, nene, nevastă;
c. particularităţi fizice sau morale, calităţi sau defecte: becisnic, blajin, cârn, destoinic, drag, gârbov, golan, groază, jale, lacom, lene, milostiv, mândru, năuc, nerod, prost, slab, smead, treaz, vrednic, zglobiu;
d. partea corpului: cârcă, cosiţă, gât, gleznă, obraz, splină, trup;
e. îmbrăcăminte: cergă, cojoc, nădragi, poală, rufă, şubă, suman;
f. aramtă: izbândă, puşcă, război, sabie, steag, suliţă, viteaz;
g. comerţ: precupeţ, târg;
h. locuinţă, unelte, obiecte: baie, belciug, ciocan, cleşte, clopot, colibă, coş, coşciug, grindă, iesle, lanţ, lopată, pernă, prispă, rogojină, sfoară, toiag, vadră, zăvor;
i. hrană: colac, hrană, icre, poftă, ulei;
j. agricultură: brazdă, colibă, corvoadă, ogor, pleavă, plug, pogon, snop, stog;
k. pescuit: corabie, mreajă, năvod, undiţă;
l. medicină: boli, boală, ciumă, pojar, rană;
m. suprestiţii: basm, diavol, iad, idol, moroi, paparudă, rai, vrajă, zmeu;
n. natură: beznă, bună, crâng, crivăţ, gârlă, hotar, iaz, izvor, livadă, potop, sălişte, văzduh, zare;
o. faună: bivol, cuc, gâscă, lăstun, ogar, păstrăv, veveriţă, zimbru;
p. plante: bob, cocean, hrean, jir, mac, ovăs, sfeclă;
q. metale: cositor, oţel;
3.1 Izvoarele limbii romanice prin filiera Bizanţului:
Elucidarea unor numeroase şi deosebit de importante probleme din instoria veche a României, ca de exemplu aceea a continuităţii populaţiei autohtone romanice sau diferite aspecte ale procesului istoric de formare a poporului român, ca şi a trăsăturilor care caracterizează în general, cultura feudală timpurie românească nu poate fi întreprinsă astăzi decât în strânsă legătură cu existenţa imperiului Bizantin, a istoriei şi civilizaţiei sale.
Civilizaţia bizantină a lăsat urme adânci în cultura materială şi spirituală a poporului dintre Dunăre, Marea Neagră şi Carpaţii nordici, acest spaţiu a fost strâns legat de însăşi soarta Bizanţului.
Procesul de romanizare care continuase neîntrerupt şi se generalizase după retragerea aureliană, cuprinzând treptat dar ireversibil şi regiunile care nu făcuseră parte din fosta provincie romană Dacia , favorizat de acelaşi condiţii social-economice comune întregului teritoriu carapto-dunărean, dusese în cursul sec. IV-V dH la o relativă uniformizare a aspectelor vieţii materiale şi spirituale din acest spaţiu geografic.
Astfel un alt izvor de formare a limbii române se regăseşte în relaţiile populaţiei din spaţiul carpato-dunărean cu imperiul Bizantin, continuatorul imperiului Roman de răsărit.
În afară de influenţele extrem de numeroase atât în ceea ce priveşte sfera vieţii materiale cât şi cea spirituală a societăţii, pot fi consemnate şi altele deosebit de semnificative, conservate în fondul principal de cuvinte al limbii române. Aceste influenţe se referă la diferite domenii de activitate, unele cuvinte de origine bizantină pătrunzând în limba română încă în perioada în care aceasta se desăvârşeşte (sec. VIII-IX dH.), dar cele mai multe desigur mult mai târziu prin sec. X-XI dH.
Un număr însemnat de cuvinte bizantine se referă la diferite activităţi în legătură cu grădinăritul şi pomicultura, domenii în care influenţele bizantine s-au manifestat şi pe altă cale cu bune rezultate, cuvinte ca: mărar, spanac, fasole, livadă, crin, omidă, afină, vlăstar, platan, chiparos, mireasmă, a mirosi, şi altele sugerează influenţe manifestate prin diferite căi, dar constant, într-un domeniu în care şi unele unelte (care apar prima oară importate din Bizanţ), cum sunt cosorul cu dinte, săpăliga de formă trapezoidală sau romboidală, hârleţul cu ramă din fier, etc.
Tot atât de semnificativ ni se par termenii de origine bizantină ca meserie cum ar fi: maistor, mistrie, cărămidă, firidă, palat, humă, dârmon, piron, care amintesc de meşteşugul construcţiilor, a fortificaţiilor de piatră şi mortar.
Influenţele manifestate de Bizanţ a lăsat urme şi în vocabularul limbii române prin cuvintele: strachină, tigaie, clondir, cupă, scafă, pirostrii, litră, cadă. Pe lângă importurile de diferite vase sau influenţele direct primite în procesul producerii lor, subliniază în plus existenţa unor strânse şi continui relaţii în acest domeniu.
Legăturile comerciale, care constant au existat între Bizanţ şi populaţi veche românească prin intermediul cărora, aşa cum am mai arătat, au pătruns în teritoriile carpato-dunărene numeroase şi diverse importuri, au lăsat de asemenea urme în limba română. Noţiunile definesc atât produsele inexistente la nordul Dunării (pentru care nu aveam o denumire), cât şi anumite activităţi din sfera realţiilor comerciale, în general. Cuvinte ca arvună, camătă, a agonisi, prisos, ieftin, samar, desagă, buzunar şi altele amintesc de anumite activităţi ale negustorilor bizantini aici, iar termeni ca lămâie, stafidă, piper, camfor, orez, dafin, matase, mărgăritar etc, de unele produse din produsele importate prin intermediul acestor comercianţi, cele mai multe din asemenea produse pătrunse pentru prima oară pe aceste meleaguri către sfârşitul primului mileniu al erei noastre.
Chiar şi în domeniul militar s-au păstrat unele cuvinte de origine bizantină, cum sunt: cucură (tolbă), za, zale, zarvă, cort, stol, etc., deşi populaţia veche românească, după cum ştim nu a purtat lupte în cursul primului mileniu al erei noastre cu popoarele aflate în migraţie, ci doar a putut pune uneori la dispoziţia trupelor bizantine, care acţionau la nordul Dunării, unele detaşamente.
Astfel prin contactul cu creştinismul de către populaţia romanică din spaţiul carpato- danubiano-pontic se regăseşte existenţa unor elemente esenţiale comune cu Bizanţul în ceea ce priveşte etnicul, limba şi cultura materială.